Darmanesti, 16 Septembrie 2009 :
Pe data de 16 septembrie, jurnalişti şi voluntari invitaţi de S.P.E.R, am pornit de dimineaţă spre Moldova unde speram să avem parte de o experienţă inedită.
Nu ştiam la ce să ne aşteptăm de la o comunitate de romi, auzisem desigur poveşti, mai vazusem poze, filme dar este altceva să vezi cu ochii tai.
Urma să ajungem undeva langa Bacău intr-o localitate numita Dărmăneşti, unde aveam să stam cazati trei zile pentru a vizita comunitati de romi din zona Bacăului. In prima zi am mers in comunitati din Comaneşti, trei la numar : Vermeşti, Şupan şi PârâulSec.
Am ajuns la primaria din Comaneşti unde primarul Viorel Miron ne-a poftit la el in cabinet să discutam despre vizita noastra şi despre situatia romilor de acolo.
“Pe plan local nu sunt probleme, nu sunt clanuri, nici grupuri infracţionare, desigur sunt oameni săraci, nu avem locuri de munca...” incepuse primarul să ne povesteasca.
In anii 2004-2005 in Comaneşti, mai exact in cartierul Şupan, au avut loc inundatii care au avariat 93 de case, dintre care 50 erau ale romilor. Primaria, impreuna cu sprijinul financiar al Guvernului, a reuşit să stranga banii necesari şi să repare aceste case. Din pacate romii au fost mutati undeva pe deal, departe de oraş in PârâulSec.
In Comaneşti sunt in jur de 1000 de romi dupa spusele primarului dar dintre aceştia doar 300 declarati. Copii merg la şcoala, unii ajung chiar la liceu, iar directorii din şcoli sunt multumiti de ei.
Primarul parea foarte implicat in viata romilor, ne-a poveştit cum are audiente cu aceştia, in care le ascultă problemele şi incearca să rezolve ce poate şi cum poate. Sustinut de primarie, exista un proiect PHARE implementat de Secretariatul General al Guvernului pe infrastructura in cadrul caruia au reuşit să sape canalizari pentru toate cartierele de romi, au asfaltat trei strazi care leaga şcoala de centru şi comunitatea de spital, asigurand un acces mai uşor la acestea.
Ne-a condus dumnealui prin comuna inspre primul loc pe care aveam să-l vedem: Vermeşti. Cu noi in maşina a venit liderul informal al romilor din zona, domnul Gheorghe, dar care insista să-i spunem ‘”Ghita”. Acestea ne-a spus ca, dupa calculele lui, sunt in jur de 2000 de romi in zona dar aici “nu sunt tigani cu corturi şi care stau in şatra, aici sunt tigani romanizati.”
Cum intram in Vermeşti casele pareau ingrijite şi vopsite, chiar daca nu era totul foarte curat, erau oameni săraci. Aici locuiesc in jur de 100 de familii care işi caştigă existenta din lucrul cu ziua “Ai copii, trebuie să le dai o bucată de paine, nu poti să furi, noi nu furăm!”. Drama localitatii, şi a intregii zone, este că in urmă cu cativa ani s-au inchis minele din zona şi combinatul de mobila. Din 17 000 de locuri de muncă (Comanestiul avand 24 000 de locuitori) au ramas fara nimic, singurele munci sunt cele cu ziua dar din pacate acestea nu-ti asigura somaj sau pensie. Traiesc din ajutor social şi din alocatia copiilor iar cand prind ceva de facut ajuta pentru orice suma, numai să fie bine acasă. “Aici se duc toti la şcoala!” ne spune Daniela, care ne-a povestit că se tot gandeste ce vrea să se facă atunci cand va fi mare.
Am intrat intr-o curte unde nea Dumitru facea potcoave. Ei fac potcoave pentru ca aşa i-a invatat bunicul lor. Merg cu ele la targuri, uneori mai potcovesc un cal. Fac in jur de 8 potcoave pe zi. “Asta-i meseria noastra, nu-i alta”, “Şi potcoave şi topoare şi orice...”
Ieşind din curte am dat peste o domnişoara care se adresă suparata unor jurnalişti “In baza ajutorului social murim de foame ? Imi zice să nu fur, da ce să fac ? Ma vede aştia că-s tigancă şi nici nu se uita la mine, apoi să ma angajeze...Dezastru ce-i aici, nu ştiu cum de nu v-ati speriat.”. Cu toate astea, in final a marturisit foarte sincer “No fost rau primarul, cand o avut o dat!”.
Incet, incet inaintam catre a doua comunitate din Comaneşti si anume Şupan. Aici ne intampina un drum proaspat asfaltat si in partea dreapta o şcoala foarte frumos organizata. Nea Ghita ne anunta că acesta este un cartier de oameni foarte muncitori “Pana şi copii au mostenit muncă!”. Am avut cu totii surpriza să vedem niste case ingrijite si frumoase care miroseau de departe a curatenie, o strada impecabila, oameni care lucrau in curtea Bisericii. Ne-au povestit despre copii lor care au terminat facultatea, ne-au aratat biserica lor Penticostala unde ne-au si cantat o rugaciune. “Noi vrem pace si libertate, suntem tigani inteligenti!”. Aici am intalnit-o pe Mihaela Stan care tocmai terminase in Bacău Marketingul si isi luase licenta cu 10. “Vreau să ma angajez ca să pot să ma intretin si să dau la master. Simt că nu stiu incă destul si mai am multe de invatat. Si dupa master poate fac si a doua facultate “: Marturisea că a fost un pic greu, pentru că e singura dintre prietenii ei care a facut facultate si se simtea singura in Bacău, insă dacă eşti om bun te integrezi in orice comunitate şi iti faci prieteni noi.
Vizita de aici a fost linistitoare, am plecat foarte implinita pentru că vazusem oameni care deşi nu erau bogati, munceau şi promovau muncă. Erau foarte fericiti şi impacati cu ei iar biserica Penticostala i-a ajutat mult.
Incet, incet am plecat spre PârâulSec, o comunitate cocotata pe un deal. Aici sunt multe familii de romi dar amestecati, de la ceaunari pana la gabori, toti cu femei frumoase şi cu multi copii imbracati colorat care vor atentie şi dacă ai un aparat de fotografiat, i-ai caştigat cu siguranta pentru că iubesc să li se facă poze.
Am aflat cum se fac ceaunurile din aluminiu. Erau doua familii de ceaunari care s-au batut pe noi pentru că paream nişte clienti pretioşi. Aceştia vand ceaune in targuri “Din tata in fiu, eu de exemplu ştiu de la 7 ani. Ehe ....dar pana am invatat am luat multe şuturi in fund, nu e treaba uşoara! Acum invata fi-miu , dupa şcoala, are 8 ani ”.
Am plecat de la tinerii ceaunari şi am ajuns la Matilu Gheorghe in curte unde acesta ne-a intretinut cu glume şi mici povestioare “Cand mi-am deschis ochii prima data in ceaun o fost.”. Matilu lucrase mult la viata lui acum işi invata nepotii să facă meserie dar ii trimite si la şcoala pentru că ştie că fără şcoală nu ai nici un viitor. Când am plecat de la el, cu ceaune cumparate de o parte din jurnalişti, ne-a facut urarea obişnuita “Să ţină ceaunul cât ţin banii la mine-n portofel!”.
Am inaintat in sat şi am aflat tot felul de poveşti de la domnişoare tinere care urmau să se casătoreasca dar erau fericite. Copii lor zburdau peste tot pe strada, ne recitau poezii şi cântecele.
Din pacate nu e numai roz şi veselie acolo, băieţii mai mari ne spuneau ca ei nu au doctor de familie nicăieri şi că dacă se duc în oraş la doctor, nu-i primeşte nimeni fără trimitere sau mulţi bani. Iar din când în când au şi ei nevoie.
Sus, în vârful dealului erau romii sinistraţi din Şupan care acum aveau case noi construite de primărie în urma inundatilor.
Din pacate noaptea ne-a prins din urma şi am coborat spre maşina. Am urcat cu totii obositi dupa plimbare, primarul ne-a rugat să mai venim pe la ei.
Plecand şi gandindu-ma am simtit ca parasesc un loc dar ca nu fac asta cu grija.Dupa toate discutile cu ei şi cu oamenii am realizat ca romii sunt pe maini bune aici in Comaneşti şi ca nu au de ce să nu ajunga dupa cateva generatii să fie şi ei in rand cu toata lumea, să aiba o facultate terminata şi un loc de munca decent. Totul parea ca se mişcă incet dar spre bine.
Darmanesti, 17 septembrie 2009:
În dimineaţa celei de-a doua zile petrecute în Moldova am plecat să vizităm târgul din Dărmăneşti. Aici lucrează majoritatea romilor din comunităţile învecinate.
Vin cu căruţe pline de haine second-hand, mobilă, haine noi la preţuri mici, tot felul de dulciuri, obiecte şi costume tradiţionale romani făcute manual şi multe multe alte sortimente de obiecte destinate comerţului. Multă vâlvă prin jur, oameni care ţipau, se agitau, negociau. Mulţi dintre ei ne-au recunoscut pentru că fusesem cu o seară înainte să-i vizităm în Comăneşti.
Am plecat din târg cu multe mici amintiri din Moldova şi ne-am îndreptat spre Primăria din Dărmăneşti unde am aşteptat să vorbim cu primarul Spiridon Constantin.
În Dărmăneşti sunt trei comunităţi de romi : Plopu, Valea Uzului şi strada Vadului. Potrivit recensământului din 2002 în comună există 1200 de romi, neoficial în jur de 1400-1500 din totalul de 14 000 de locuitori.
Comunitatea din Valea Uzului este aşezată pe malul Trotuşului motiv pentru care au existat multe inundaţii în zonă. Acolo locuiesc romi căldărari. Din cate ne spune domnul Spiridon aceştia au o şcoala numai a lor dar abandonul şcolar este foarte mare:80% până în clasa a 4-a. Situaţia s-a mai îmbunătăţit de când Amarre Romentza oferă o bursă de 100 de lei pentru fiecare copil care frecventează zilnic şcoala.
“Ei sunt seminomazi, căldărarii. Strâng fier vechi, îl valorifică, fac un ban. Fac fel de fel de cazane, făraşe, io ştiu... Îi găsim în zona Moldovei, mai pleacă 2-3 luni, vin din nou.”
Primăria are un program finanţat de Fondul Român de Dezvoltare Socială “Un drum nou, o viaţă mai bună!” prin care a reuşit să pietruiască drumul principal care face accesul între centrul Dărmăneştiului şi cartierul Valea Uzului.
Un lucru bun care s-a întâmplat cu aceşti oameni este faptul că s-au contruit biserici penticostale în zonă şi că aceasta religie îi învaţă să nu fure, să nu înjure, să nu judece, să nu consume alcool.
Am plecat de la primar însoţiţi de domnul inginer Sorin, din partea Primăriei.,. Prima oprire a fost în Plopu.
Aici în urma cu 4 ani au fost inundaţii, casele au fost mutate pe un teren mai sigur din punctul de vedere al autorităţilor dar nu şi din perspectiva sătenilor, căci acum nu mai sunt doar lăngă o apă, ci între două: pârâul care i-a inundat prima dată şi Trotuş. Drumul pana acolo pare rupt din cărţile lui Sadoveanu, case cu garduri mari, tradiţionale, cu porţi frumoase, copaci de jur împrejur, multă umbră.
Autocarul s-a oprit în faţa unei potecuţe înguste. De acolo se opreau casele iar drumul îngust continua printre copacii plecaţi şi multe buruieni, la un platou întins, pe malul râului Trotuş.
Erau 11 case aliniate una lângă alta, colorate, cu garduri din lemn, în stânga lângă râu câţiva oameni făceau un foc, pe garduri mai ceva ca pisicile stăteau copii cocoţaţi iar oamenii văzându-ne cum ne apropiem au început să iasă pe rând din gospodării.
Ne-a intâmpinat doamna Măndiţa, ea era liderul comunităţii din Plopu. Muncise toată viaţa ca femeie de serviciu în şcoala din Dărmăneşti. Măndiţa detinea terenul care fusese inundat in 2005, acolo erau construite cele 11 case. Dupa inundaţii ea s-a străduit să obţină alt teren. Din pacate aici este şi mai rau căci malul râului nu este bine consolidat. “Stăm cu frică de cate ori plouă!”.
“Băieţii muncesc în târg, stăm potrivit cu banii”. Pentru a ridica cele 11 case au făcut împrumut la bancă, deşi primaria le-a asigurat materialele, ei au trebuit să plătească nişte oameni care să ridice casele.
Alexandra Florina are cinci ani si e la grădiniţă: “Eu mă joc cu ţigănci, românii ne arată limba. Doamna când ii vede zice că le dă cu limbă-n cap. E foarte bună doamna educatoare.” “Io când o sa fiu mare o să fiu doctoriţă!”.
Am intrat într-o curte unde doi oameni lucrau de zor la o fântână. Aici locuia Patricia în vârstă de 1 an şi 5 luni. Mama ei are 16 ani, “am fost până-ntr-a 5 a, mi-o plăcut.”
Casele erau majoritatea curate, decorate în felurite moduri, cât mai colorat posibil. Copii se jucau pe pajişte printre ziarişti iar din când în când dispărea câte unul, luat de mama lui în casa şi revenea în câteva minute îmbrăcat frumos şi curat.
Urmatoarea oprire a fost în Valea Uzului, cartierul Căldărarilor. Bulibaşa lor tocmai murise de curând şi rămăseseră fără lider. Am intrat în prima curte de la strada. Aici casele aveau scoase perne şi plăpumi înflorate pe fereastră iar prin crăpătura uşilor se vedeau cele mai deosebite decoraţiuni pe care le-am văzut vreodată într-o casă, toate lucrate de mână. Fetele de aici aveau toate câte un copil-doi, care zburdau prin curte. Era o familie numeroasă şi una dintre cele mai înstărite din sat. “Vindem la Iaşi cazane cu 4-5 milioane unu., Nicovala şi ciocanul, ăsta-i atelierul nostru.”
Am înaintat printre case, pe drumurile înguste,însoţiţi de un grup imens de copii. Aşa am aflat că nu prea se face şcoală la ei. Bagrini, unul dintre ei, mi-a mărturisit că “Profesorii se duc la o ţigară, la un păhărel şi pe noi ne lasă amestecaţi acolo la grămadă, ce şcoală-i asta?” “Numai românii ştiu carte!”.
Problema cea mai mare din sat este apa potabilă, fântânile sunt majoritatea murdare sau secate şi oamenii îşi doresc apă curentă “Nu vrem bani, vrem apă”. Din păcate casele fiind amestecate, străzile înguste, este greu să tragi o conductă de apă pentru tot satul.
Multe case aveau lemne bătute-n geam. Copii ne-au spus că sunt casele unor oameni care au plecat. Fac asta frecvent, pleacă pentru a face comerţ şi se mai întorc peste 2-3 luni.
Drumuri din ce în ce mai intortochiate ne conduceau pe lângă curţi în care femeile găteau la ceaun, câte un ceaun imens pentru toată familia.
Odată ce au găsit în noi, grupul de jurnalisti, bunavoinţa unei urechi care sa îi asculte, nu mai terminau să-şi expună problemele, care sunt într-adevăr reale şi grave. Am reuşit să întocmim împreună, căci o parte nu ştiau să le scrie singuri, o serie de cereri către primărie, pentru buletin, racordare la curentul electric, autorizaţie de meşteşugar, prin intermediul cărora sperăm că se vor rezolva o parte dnitre ele.
Mă simţeam intrată într-o lume pe care nu sunt capabilă să o înţeleg şi deşi priveam şi mă minunam de tot ce era în jurul meu, am realizat că universul lor nu este atât de tragic precum părea. Ei merg mai departe şi viata lor interesantă, colorată şi plină de veselia copiilor nu are cum să degenereze vreodată în rutină.
Următoarea comunitate a fost cea din Strada Vadului. Aici era mai bine.Lumea prietenoasă, copiii cuminţi care mergeau zilnic la şcoală, curăţenie. O parte din ei aveau parinţi plecaţi în Italia sau în Israel, la lucru, prntru a trimite bani acasă.
Din păcate în Dărmăneşti există aceeaşi problemă pe care am sesizat-o şi în Comăneşti, nu există locuri de muncă şi dacă există ori sunt prost plătite ori nu ajung pentru toată lumea. “Mai bine plecăm în Italia, nimeni nu pleacă de bine, domnişoară, nimeni!”
Bianca şi Iuliana mă priveau dintr-un colţ zâmbind, ele sunt în clasa a 4-a amândouă: “Nu ne-a supărat niciodată nici un român la şcoală.” “Sunt doar a 3 a dar vreau să termin!”
Ionuţ este român şi locuieşte în apropiere. Toţi prietenii lui de la şcoală sunt romi şi locuiesc aici pe stradă.
Valentin este însă copilul cu un caz mai special, mama lui ţipa în mijlocul străzii că ei nu mai au jumătate din casă, că primaria nu vrea să le repare acoperişul, că ea locuieşte cu 3 copii şi soţul într-o cameră. Casa cu pricina era exact în faţa mea, avea într-adevăr acoperişul pe jumătate ars. Valentin stătea cu privirea în pământ şi încerca să nu o asculte pe mama lui. Îi era ruşine. “Cum a fost când ţi-a ars casa, aţi pierdut multe?” ”Da, mie mi-au ars toate caietele şi cărţile de şcoală şi nu am mai putut să învăţ la fel de bine ca înainte.”, mi-a raspuns el necăjit. Fetele mi-au şoptit că tatăl lui Valentin este beţiv şi că îi bate, ele îl scot pe băiat afară din casă tot timpul, îl mai iau prin casele lor, numai să se ducă cât mai rar acasă.
Toti copii de pe această stradă îşi doresc să ajungă într-o zi cu treabă în capitală. Mi-au enumerat parcurile şi obiectivele turistice bucureştene pe care le văzuseră. Mi-au dat speranţă momentele petrecute cu ei.
Încă o zi a trecut parcă pe nesimţite şi noaptea ne-a obligat să ne retragem. Toţi eram conştienţi că realitatea noastră nu coincide cu realitatea lor şi că acest mare crater dintre cele două lumi va fi greu de umplut.
Bucuresti, 18 septembrie 2009 :
Ultima zi de vizită de presă în Moldova. Sub îndrumarea experţilor în situaţia romilor din această zonă, am ales sa vizităm comunitatea din Gura Văii şi satul Rădana din Ştefan cel Mare, două locuri între care exista o legătură interesantă.
Povestea a început în anul 2005 când au fost inundaţii în Gura Văii. Romii aveau casele amplasate ilegal pe terasa inferioară a râului şi astfel au fost distruse de forţa apelor. Primarul a accesat nişte fonduri pe baza unui proiect în care micul sat ce urma sa fie construit pentru sinistraţi ar fi fost unul cu adevărat de vis. Aveau case noi şi frumoase, fiecare familie cu propria casa. Urma să aibe o şcoală, un cabinet medical, magazine, un bar. Singura problemă este că romii au fost amplasati la Rotunda, un loc care se află la o altitudine de mai mult de 1000 de metri, la 25 de km departare de zona locuita.
Peisajul din vârful dealului era cu adevarat dezolant. Chiar şi acum în prag de toamna, vântul anuţa venirea iarnii iar vegetaţia semăna cu cea de pe platourile montane. 200 de case goale, acum, în mare parte fără uşi şi geamuri, aranjate pe un vârf de munte, în jur numai văi şi cer albastru. Romii au plecat de aici în 2008 şi s-au mutat în Rădana. Aceste două sate sunt în comune diferite, prin urmare şi cei din administraţie care se ocupă de ei, diferă.
Prima oprire a fost la primaria din Ştefan cel Mare de unde domnul inginer Mihalache ne-a însoţit până în Rădana. “Sunt destui în comunitate, sunt veniţi de la Gura Văii dar s-au mai strecurat şi alţii.”
Majoritatea din comunitate au acte, au cumpărat terenurile pe care au case. Unii au venit direct cu materiale, alţii le-au construit din chirpici. Şcoala este la 3 km dar copii au un autobuz care îi duce şi îi aduce zilnic.
Din 2007/2008 cei aproximativ 1000 de romi din Rădana traiesc o drama, nu au nici electriciate nici apă curenta. Nu au fântână şi sunt nevoiţi să meargă 8 km cu căruţa pentru a lua apă din râu iar seara stau cu toţii la lumânare. Cei mai norocoşi dintre ei au generatoare, însă aceştia sunt foarte puţini.
Construcţia unei fântâni în această zonă ar necesita mult efort şi bani, pânza freatică este mai jos de 40 de metri, în plus, una singură nu ar face niciodată faţă nevoilor zilnice.
Numai un cal bea în jur de 20- 40 găleţi de apă zilnic.
Domnul Mihalache ştie de această problemă, proiectul este depus de primărie înca de un an şi asteaptă aprobări. Odată ce primesc banii pot începe demersurile.
Romii de aici trăiesc de pe urma combinatelor din zonă, duc acolo fier vechi primind în schimb bani, alţii lucrează pentru primărie, îngrijind spaţiul public.
Marian Munteanu, un baiat de 16 ani, a fost desemnat de bulibaşa pentru a ne însoţi la Rotunda; toţi romii din Rădana au venit de acolo şi din câte spuneau sătenii, acolo nu a mai rămas nimeni.
Am ajuns în vârf de munte şi m-a găsit acea privelişte dezolantă. Prin împrejurimi am descoperit un domn cioban, Viorel Bogea, care ne-a spus legenda locului. O parte din săteni spun că aici, pe vremuri, terenul aparţinea primarului iar acesta l-a vândut Primăriei pentru a fi utilizat în cadrul proiectului în care s-au construit casele romilor. Primarul este cioban, are stână în apropiere de Rotunda şi astfel că prin intermediul acestui proiect el a consolidat drumul înspre stâna personală şi a primit o sumă frumoasă pentru teren. Nu am reuşit însă să verificăm această informaţie , căci nu am avut acces la dosare în primărie, şi povestea asta a rămas încă la nivel de zvon, urmând să investigăm mai departe, odată ajunşi în Bucureşti.Ce este însă sigur e că acest teren e foarte departe de sat, şi odata mutaţi aici romii erau separaţi de tot de comunitate şi români.
Am dorit să ne întâlnim cu domnul primar din Gura Văii, Vasile Pascu, pentru a afla mai multe. Deşi întâlnirea cu dumnealui era stabilită de mai bine de o săptămână ne-a dus cu zăhărelul, ba ca e plecat în Bucureşti, ba că totuşi e la Focşani dar că e drumul stricat, ba că vine într-o oră ca apoi să ne spună că dacă vrem să vorbim cu el să îl aşteptăm până a doua zi dimineaţă.
Văzându-se prins la înghesuială de un grup de jurnalişti înarmaţi cu microfoane şi camere de filmat, a început să bâlbâie nişte informaţii evazive. Că nu au găsit alt loc pentru că nu era nicăieri spaţiu destul de mare, terenul era al primăriei, primarul nu are stână în zonă. El in general nu ştie nimic, pe vremea aceea era doar consilier, după părerea lui era bine pentru ei acolo, urmau să primească şi apă curentă. Deşi dispensarul nu era aprovizionat, exista un doctor care urca săptămânal, deşi şcoala nu avea curent şi apă, existau cadre didactice care ajungeau zilnic până în Rotunda.
Spre finalul discuţiei am cerut să vedem proiectul şi urmează ca în urmatoarele zile să aflăm mai multe informaţii despre acest caz.
Contractul de cesiune pe acele case avea o clauză, în cazul în care casele sunt vandalizate acestea trec din nou în patronajul primăriei. În cazul în care romii din Rotunda ar fi ştiut această informatie ar fi putut să plece, lăsând casele intacte şi încuiate iar in decurs de 5 ani acestea deveneau ale lor, ei în schimb au plecat cu tot ce au putut lua şi acum se judecă în continuare cu primăria pe acest motiv. Marea majoritate a caselor au fost deja inchiriate către alţii, cu 500 de lei/an, în urma unor licitaţii în plic închis.
Am obţinut şi numărul de telefon al doamnei Ciocan Monica, învăţătoarea din Rotunda. Ea a fost suficient de drăguţă pentru a ne primi în grădina casei şi pentru a ne povesti ce s-a întâmplat în decursul anului 2007-2008. La începutul anului şcolar erau înscrişi 100 de copii ca în iunie să rămână numai 18 care mai veneau la şcoală, restul plecaseră din Rotunda. Şcoala nu avea curent, nimeni nu a avut niciodata curent, cât a fost ea acolo.
Vara exista un autobuz care îi ducea pe profesori până sus. Oamenii din Rotunda primeau apă zilnic de la o maşină de pompieri.
Iarna însă, maşina de deszăpezit nu putea să urce până sus, profesorii veneau zilnic pe jos din localitate cu cornul şi laptele pentru copii în geantă,câţiva kilometri buni de mers pe jos. Nici maşina de pompieri nu ajungea şi oamenii erau nevoiţi să topească zăpada pentru a avea apă.
Doamna Monica era răspunzătoare pentru şcoală, ne-a povestit că atunci când au avut o inspecţie de la minister, s-au racordat ilegal la curent ca să aibă şi ei măcar atunci lumină. Stâlpii existau, exista şi generator dar casele şi şcoala nu erau racordate la electricitate.
Ne-a mărturisit că nu avea probleme cu ei la şcoală, erau copii buni, voiau cu toţii să inveţe să scrie şi să citească. Nici atunci când erau la Gura Văii nu făceau probleme, uneori mai furau porumb sau lucernă dar alte incidente nu au existat.
După această ultimă zi, am plecat intrigaţi spre Bucureşti, ne doream desigur să ştim adevarata poveste care s-a petrecut în urma inundaţilor din 2005 dar simţeam cu toţii că adevărul este undeva la mijloc şi că posibil va dura o perioda până când o mică bucăţică va ieşi la iveală. Până atunci, peste 1000 de oameni traiesc în mizerie şi întuneric, deşi Guvernul a alocat foarte mulţi bani pentru a le construi case noi şi trainice, în care însă acum bate vântul.
Raluca Ilie, Voluntar PR S.P.E.R.
Vlad Ursulean, jurnalist la Romania Libera, a fost cu noi in vizita de presa din judetul Bacau. Gasiti mai jos un articol referitor la comunitatea de romi din Gura Vaii.
-ro_blue.png)
