"O lecţie americană" ( Vlad Petreanu)

Vă rog să priviţi imaginea aceasta:



Ce vedem noi în ea? Cunosc unele persoane (şi am auzit despre multe altele) care ar spune: “o cioară intră într-o clădire, dă-o dreaq”.

Fotografia a fost făcută în dimineaţa de 11 iunie 1963, în faţa amfiteatrului Foster al Universităţii din Tuscaloosa, Alabama. Femeia este Vivian Malone, prima studentă de culoare care s-a înscris la universitatea oraşului, până atunci exclusiv pentru albi.

În stânga imaginii puteţi vedea un tip înalt, cu o chelie amplă, urmărind-o atent cu privirea. Este însuşi guvernatorul statului Alabama, George C. Wallace, promotor al segregării rasiale. În 1963, Wallace a blocat fizic intrarea Vivianei în universitate. Preşedintele JF Kennedy a ordonat Gărzii Naţionale să impună legea prin forţă în Tuscaloosa. În alte fotografii din dimineaţa respectivă, se văd şi trupele care au ajutat-o pe Viviana să intre într-o şcoală, deşi se născuse neagră, deci vinovată, cum ar fi spus unii care se născuseră albi, deci puri.

45 de ani mai târziu, SUA au ales un preşedinte de culoare. Ce salt!

Ar trebui să ne gândim cum a făcut societatea americană acest drum incredibil şi să învăţăm din asta.

Să nu ne amăgim. Societatea românească are o foarte puternică şi profundă atitudine rasistă. Vine din copilăria fiecăruia. Ameninţarea cu “bau-bau” este pe locul doi în topul pedepselor majore; pe primul loc este cumplita promisiune “te dau la ţigani!”

Citesc pe un forum al părinţilor: “Sunt sigura ca nu e parinte in Romania care sa nu fi trecut prin aceeasi experienta ca si mine. Fetita mea are in clasa mai multi tiganusi care bineinteles ca sunt foarte murdari. Miros si presupun ca sunt plini de paduchi. Ministerul nu poate face nimic?” Cum ar fi, doamnă, risc să întreb?

După incidentul “ţigancă împuţită” de acum un an, netul românesc a fost măturat de o maree xenofobă. Am, undeva în computer, un document de vreo 100 de pagini de insulte rasiste, colectate de pe diverse forumuri şi bloguri de organizaţiile pentru apărarea drepturilor minorităţilor. N-am reuşit să le citesc niciodată complet. Mi se face rău.

Kogălniceanu a eliberat robii ţigani, dar statul român n-a mai făcut mare lucru, după aceea, pentru integrarea lor. După Kogălniceanu, singurul guvern care a conceput şi aplicat un program coerent cu privire la minoritatea rroma a fost cel al mareşalului Antonescu. Ţiganii au reuşit să supravieţuiască miraculos, dar noi, albii, cred că le reproşăm şi acum asta.

Nu putem trăi aşa în această ţară. Nu e posibil să evoluăm dacă suntem mereu crispaţi de groaza “duşmanului din interior”. Societatea trebuie să se maturizeze şi să depăşească faza “bau-baului” - altfel riscăm ca temerie noastre profunde să fie meru manipulate de oricine.

Poate vă întrebaţi ce s-a mai întâmplat cu Vivian Malone după incidentul din iunie 1963. A absolvit liniştită, la timp, şi a fost angajată apoi la Departamentul de justiţe. În 1996, a primit Premiul pentru Curaj din partea Fundaţiei Wallace. Fundaţia aceluiaşi George C. Wallace, segregaţionistul.

La jumătatea anilor 70, el şi-a cerut iertare pentru trecutul său rasist. A fost ales din nou guvernator în 1983, şi a stabilit un record în privinţa numirilor de afro-americani în funcţii de conducere.

Aş vrea să avem şi în România oameni atât de puternici. Aş vrea să fim noi, cu toţii, într-atât de puternici pentru a învăţa cum să prosperăm împreună în loc să ne duşmănim separat.

Articol preluat de pe: http://www.petreanu.ro/2008/11/o-lectie-americana/